English

Cuvântul Președintelui UCIN - Premii, premii...

S-au acordat Premiile Uniunii Cineaștilor din România. A fost o sărbătoare și vreau să mulțumesc tuturor celor care s-au implicat în organizarea și desfășurarea acestui eveniment. Mulțumesc juriului condus de reputatul regizor Stere Gulea care a decis un palmares echilibrat și care, surpriză, nu a stârnit ca de fiecare dată opinii pro și contra. Vreau să felicit echipa de la Televiziunea Română care a realizat prin "Dreptul la memorie", un film emoționant, la fel cum Vitalie Lupașcu și-a expus viziunea despre Cehov în minunatul teleplay "Salonul 6". Toți câștigătorii trebuie felicitați. La fel de bine cum trebuie felicitați cei nominalizați și cei care anul acesta nu au câștigat în competiția UCIN.


Important este să realizăm filme cu credința că avem a spune ceva și cu dorința de a lăsa un semn pentru cei ce ne privesc sau ne ascultă.
Gala UCIN a fost în același timp și un spectacol antrenant, acest lucru datorându-se celor doi prezentatori, cărora le mulțumesc, Gianina Corondan și Mihai Găinușă.
Sunt de amintit cele două Premii de Excelență oferite criticilor de film, Marina Constantinescu și Călin Căliman, precum și Premiul Academic al Uniunii Cineaștilor, premiu inițiat de academician Mihnea Gheorghiu, fost Președinte al UCIN, și care a fost acordat remarcabilei regizoare de film documentar Paula Segall și marelui actor Victor Rebengiuc.
Nu s-au încheiat bine ecourile acestei Gale când toată atenția noastră s-a îndreptat spre Cannes unde am avut 5 filme în competiție, situație unică în istoria filmului românesc: două filme de lung metraj în competiția oficială: "Bacalaureat" de Cristian Mungiu și "Sieranevada" de Cristi Puiu, "Dogs" de Bogdan Mirică, în competiția Un Certain Regard și încă două filme: "4:15 P.M. Sfârșitul Lumii" realizat de o echipă condusă de Cătălin Rotaru și Gabi Virginia Sarga, în secțiunea scurt metraj și "Toate fluviile curg în mare" în regia lui Alexandru Badea în secțiunea CINEFONDATION. Alexandru Badea și Cătălin Rotaru au fost foarte aproape de a primi un premiu așa cum, și Cristi Puiu care a impresionat prin forța regizorală din "Sieranevada". Câștigători au fost Cristian Mungiu – Premiul de regie și Bogdan Miric㠖 Premiul FRIPESCI. Practic, Cristian Mungiu are în palmares Palme D’Or, Premiul de regie, Premiul de scenariu și cele două Premii de interpretare feminină pentru "După dealuri".
Filmul "Bacalaureat" are ceva din "Cache-ul" lui Haneke, este tensionat, incitant, înfricoșător, amar, nicio undă de umor (umorul acela din "Occident"!) nu se întrezărește, ești tot timpul în tensiune că se întâmplă ceva dincolo de ceea ce se întâmplă pe ecran, un film ținut în mână de Cristian Mungiu și "dus în spate" de un actor remarcabil, Adrian Titieni. Nu e rostul meu să fac acum cronica acestui film, dar pot să spun că momentul în care doctorul Romeo (interpretat de Adrian Titieni) caută în întuneric, având doar lumina telefonului, ca să găsească un loc unde să nu-l vadă nimeni că plânge, este antologică. Cristian Mungiu nu iartă nimic și cred că, și tinerii care zâmbesc în final, nu vor ierta nimic. Sau poate nu vor înțelege de ce părinții lor sunt așa cum sunt. M-am bucurat mult pentru aceste filme care mențin în continuare un paradox: un cinema de elită făcut de câțiva vizionari în paralel cu lipsa banilor, o lege proastă a cinematografiei, lipsa sălilor de cinema și un public tot mai puțin dispus să privească "ecranul magic românesc". În interviul dat la Cannes, Cristian Mungiu spunea "că filmul de autor este un film de nișă în România".
Nu dragul meu, filmul de autor este un film de stimă.
Pentru Gala UCIN, pentru premiile de la Cannes, pentru truda de a o lua mereu de la capăt, vă mulțumesc.


Cuvântul Președintelui UCIN - A venit luna martie...

A venit luna martie, prilej cu care urez doamnelor și domnișoarelor membre și nemembre UCIN multă fericire! și creatoarele femei să ia premii multe fiindcă încep festivalurile (și mari și mici) și galele. Premiile Oscar, marea sărbătoare a filmului mondial s-a încheiat și filmul maghiar Son of Saul merită cu prisosință felicitări, mai ales că avem de-a face cu un film de debut al regizorului Laszlo Nemes care a luat Cannes-ul și acum Oscar pentru cel mai bun film străin. La noi a fost deja Gala UARF, urmează Premiile Gopo, premiile UCIN, apoi Cannes... A fost Berlinul și Adrian Sitaru a făcut senzatie cu Ilegitim.


Acest regizor este printre rarii creatori (poate singular în peisajul nostru) care „vede” dincolo de ce vede aparatul de filmat! Ce vede el se numește mister și plutește în Din dragoste cu cele mai bune intentii și mai ales în Pescuit sportiv.
Așa cum nu pot să nu fiu absolut impresionat de performanta lui Dan Chișu din București NonStop, film care demonstrează că initiatorul primului festival important de după `89, Dakino, cu celebrul trofeu Mașina de tocat, a ajuns la maturitatea mijloacelor regizorale și nu numai. Filmul este trăit și nu făcut și jucat!
Am văzut nominalizările la Gopo și ținem pumnii filmelor Aferim!, Comoara, De ce eu?, Muntele magic, Aliyah DaDa - debutul Oanei Giurgiu, filmului Cinema, mon amour, realizat de un interesant creator, Alexandru Belc, film care ar trebui privit și reprivit ca să se vadă limpede cum au dispărut sălile de cinema în România și cum nu le vom mai recupera niciodată! Sigur, la toate aceste competiții vor fi învingători și învinși dar orice competiție trebuie să unească breasla noastră atunci când dăm votul pentru valoarea unui film, atunci când suntem solidari cu un proiect, atunci când trebuie să ne dorim liste scurte la nominalizările de la Oscar!
Am avut oportunități. Ele s-au numit: Moartea domnului Lăzărescu; 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile; După dealuri; Poziția copilului; Aferim!. De fiecare dată nu am gândit miza și cât ar reprezenta pentru noi o nominalizare.
De cele mai multe ori promovarea unui film este esențială, mai ales că în lume se fac mii de filme, unele chiar foarte bune și care nici măcar nu sunt vizionate când pleacă la pachet pentru o eventuală listă sau o aspirație către o nominalizare.
A venit luna martie, urmează lunile dedicate festivalurilor (și mari și mici), galelor, premierelor cinematografice. La aceste evenimente familia cineaștilor se adună. Si, obligatoriu, dacă vrem să rămânem o familie, învinșii trebuie să aplaude învingătorii.
Ca la Oscar! ați văzut cum se ridică nominalizații și aplaudă pe cel care a luat statueta?! Si cum învingătorul spune, de regulă, că ceilalți o meritau în locul lui. Sigur, este puțină regie... dar și un aer aristocratic care plutește peste lumea filmului în momentele acelea.
Laurentiu Damian


Cuvântul Președintelui UCIN - Scrisoare .... închisă către Ministrul Culturii Vlad Alexandrescu

De ce o scrisoare închisă? Pentru că am apreciat foarte mult scrisoarea deschis adresată Dumneavoastră de marele cineast Cristian Mungiu, la fel cum am apreciat și pamfletul lui Nae Caranfil. Pentru mine o scrisoare închisă are valoarea unei confesiuni, iar cel ce o primește o citește o dată sau de două ori și se gândește la un posibil răspuns. Să începem: când treci pe lângă o clădire istorică, care de fapt e o ruină, a mai rămas undeva litera B de la cinematograful Buzești. Dacă veți merge la librăria Dalles, evident să căutați versurile lui Beaudelaire, s-ar putea să descoperiți printre pozele cu Bucureștiul interbelic și o fotografie cu Bulevardul Filmului. Acum nu-i mai putem spune nici Bulevardul Amurgului pentru că nu mai e nimic din ceea ce însemna șirul cinematografelor și șirul de spectatori pe care îi puteai descoperi în fotografii. Premierele filmului românesc se făceau la Patria, iar echipa fugea și ajungea pentru a doua premieră la cinematograful Favorit în Drumul Taberei. Acest ultim cinematograf, după ce a căpătat un aspect scenografic de tipul celui din filmul Călăuza a lui Tarkovski, a devenit un WC public. Povestea cu bulinele îmi naște mari suspiciuni. Un deputat, deloc distins, a pus bulina roșie pe un bloc, a cumpărat 23 de apartamente, după care a scos bulina roșie. Prietenii de la Primărie știu de ce!


Cinema Studio este, din punct de vedere oficial, cinematograful Ministerului Culturii și din punct de vedere moral, al cineaștilor. Iar ei, cineaștii, au investit în acest edificiu realizând o sală performantă pentru ca cinematograful să fie inclus pe lista cinematografelor europene (rețeaua Europa Cinemas). In acest cinematograf au fost prezentate filme românești și filme europene. Tot în acest cinematograf au fost decernate premiile Uniunii Cineaștilor, s-au desfașurat gale și au fost onorate mari personalități ale filmului mondial.
N-a căzut nici un tablou și nici un proiector, nici ecranul de pânză n-a tremurat vreodată. Blocul de deasupra cinematografului a fost consolidat in 1978, dar nici acest lucru nu a contat.
Aș vrea să vă spun domnule Ministru că Radu Beligan stă intr-un bloc cu bulină, iar un bloc socotit solid s-a prăbușit peste Toma Caragiu și Alexandru Bocăneț. Despre ce buline vorbim și despre ce aranjamente! Colegii mei, regizorii Tudor Giurgiu și Alexandru Belc, au realizat un documentar excepțional despre starea cinematografelor din țară, cu imagini uluitoare. i eu am realizat ? un film despre bisericile abandonate, iar intr-una dintre ele crescuse deja o pădure. Același lucru l-am văzut intr-o sală de cinema – am avut sentimentul că Pădurea de mesteceni a lui Wajda e reală. Vă spun toate acestea nu ca să salvați cinematograful Studio, ci cu rugămintea de a redeschide cinematograful Studio. Se poate deschide chiar cu acest film despre starea jalnică a cinematografelor din țară în timp ce poate filmul românesc este singurul ambasador real al României în lume. Dacă acest cinematograf nu va fi redeschis de ceea ce numim azi autorități, îl vor redeschide cineaștii.
Cu reală considerație pentru Dumneavoastră și pentru cineaștii din România,
Prof.univ.dr Laurențiu Damian
Președintele Uniunii Cineaștilor din România


Cuvântul Președintelui UCIN - Redescoperiri.

     Animați de noul cinema românesc, atenți la tot ce înseamna scurt metraj, documentar de (foarte) lung metraj, cinema-ul independent etc, am început sa uitam de clasici. Îmi vine deseori în minte monologul lui Svetlovidov din cehovianul Cântec al lebedei, unde marele actor, uitat de toți, statea în cabina plina de costume (costumele însemnând roluri) și cam toata lumea îl uitase. " A murit teatrul Nikitusa !" se lamenta actorul vorbind cu cabinierul. De fapt el dorea sa spuna altceva. Ca uitarea însemna pentru el ca actor…moartea! Si totuși, începem sa redescoperim. Sa privim , de pilda la TIFF adica sa reprivim opera lui Lucian Pintilie și a lui Mircea Daneliuc. Sa constatam câta modernitate descoperim în "Proba de microfon" sau în "Duminica la ora 6". La Muzeul Taranului Român, directorul Vasile Nițulescu ne propune o retrospectiva Dan Pița și gasim noi valențe în "Concurs", "Pas în doi", "Faleze de nisip".

Unii tineri descopera abia acum filmele de absolvența, absolut remarcabile ale lui Pița ("Viața în roz"), Daneliuc ("Dus întors"), Veroiu ("Cercul"), Gabrea ("Ușa"), Timotei Ursu ("Vânatoarea") și aș putea cita înca vreo douazeci ce merita sa mai vada o data lumina ecranului. Cineaștii tineri studiaza festivalurile de film cu precadere cele internaționale și fac eforturi sa fie selectați pentru ca fiecare selecție înseamna punctaje pentru concursul CNC . Când iei și un premiu punctajul este mare, producatorul este fericit, iar acel punctaj se adauga an de an și la regizor și la producator, de parca în fiecare an ai fi primit acel premiu. Tinerii cineaști nu știu mai nimic despre filmele de început ale Malvinei Urșianu ( "Gioconda fara surâs" – care poate sta alaturi de filmele de început ale lui Antonioni), despre post-modernul "Viața nu iarta" ( Iulian Mihu și Manole Marcus), despre "Meandre" ( Mircea Saucan) – film parca desprins din Resnais și Bresson. Istoria filmului românesc predata la UNATC se face pe formula disertație impresionista cu ornamente de vodevil…rigoarea lui George Littera a murit odata cu el! Generația prezenta nu recunoaște generația trecuta. Generația trecuta se simte uitata și abandonata. Daca întrebi pe toți regizorii generației ‘60 sau ‘70, toți, fara excepție, spun ca au fost cenzurați! Unii au fost chiar martiri! Dincolo de aceste gânduri, cred ca lucrul cel mai important este sa reprivim unele filme, astazi uitate. Iar criticii de film sa înceapa o reala cercetare istorica și estetica a filmului românesc. Doar așa vom ști ce loc ocupam în aceasta istorie și daca ocupam un loc.
Când spun redescoperiri nu ma refer doar la proiectarea unor filme. Au aparut carți de critica cinematografica semnate de Titus Vâjeu (despre Dan Pița), de Mircea Bunescu (despre Andrei Blaier), în curând o sa apara doua carți despre Mircea Daneliuc semnate de Marilena Ilieșiu și Titus Vâjeu, este aproape gata cartea despre marele director de imagine Willy Goldgraber semnata de Otto Urbanski ( or fi vazut tinerii cineaști filmul documentar "Stuf", realizat de Titus Mesaroș și Willy Goldgraber?!) și încet, încet, redescoperim și restituim. Când îl prezentam în diverse ocazii pe Andrei Balaier spuneam ca este autorul a doua filme remarcabile," Ilustrate cu flori de câmp" și "Prin cenușa imperiului". El îmi mulțumea ( ironic, evident) ca îi recunosc doua filme. Asta pâna am vazut "Mingea" și toata creația lui din colaborarea cu Sinisa Ivetici.
Recitind piesa lui Cehov, cred ca, regizoral, actorul ar trebui readus la rampa iar costumele-roluri, puse într-o expoziție.
Laurențiu Damian


Cuvântul Președintelui UCIN - Despre cinematograf....

        Am văzut odată un film documentar de excepție semnat de Alexandru Boiangiu. El se numea "Casa noastră ca o floare". Era un film când ironic, când trist. Mai ales trist! După ce mi-a venit în minte acest film, m-am gândit la Sala de Cinema și ce mai reprezintă ea astăzi. Sigur, aș putea să invoc un documentar de excepție, semnat de Alexandru Belc și făcut la inițiativa lui Tudor Giurgiu, care este un semnal de alarmă cu privire la dispariția sălilor de cinema. Multe săli sunt ruine, altele sunt baruri, altele sunt baruri cu bară și cu dansatoarele aferente,altele sunt cazinouri improvizate, iar altele pur și simplu nu mai sunt. Din vastul hol de primire de la Cinematograful Scala a rămas doar un culoar specific apartamentelor confort trei. Cinema Patria găzduiește tot felul de spectacole umoristice în care mari actori se prezintă drept "orbi"!

Toată lumea face astăzi filme, primește premii și adună febril punctajele ca să mai câștige un concurs la CNC. Milioanele de spectatori de la "Mihai Viteazu"sau "Păcală" sunt amintiri și dacă faci astăzi un sondaj, adică acostezi oameni nevinovați pe stradă și le spui asta, nimeni nu ar crede că la Cinema Scala de pildă, era o coadă de jumătate de kilometru la filmul "Liceeni". Regizorii, după ce termină un film speră să ajungă cu el la mall, unde spectatorii vin însoțiți de pungi uriașe cu pop-corn și caserole cu nachos. și ronțăie. Apoi, se gândesc să-și facă premierele fie la Cinema Studio, un cinema de artă, fie la Cinema Pro. Sala se umple la premieră și este goală a doua zi. Publicul nu mai vrea film de artă. Când ajungi la o sută de mii de spectatori te poți declara fericit că vei primi statueta grăsunului omuleț GOPO pentru cele mai mari încasări. În același timp, te uiți pe scroll la TV și afli că o super producție în 3D, cu o Troie arzând sau cu luptele Titanilor aduce într-un week-end încasări care depășeșc bugetul filmului.
În fața acestei realități triste nimeni sau aproape nimeni nu se gândește la casa cineastului, sala de cinema, adică un fel de "casa noastră ca o floare!" Ce e de făcut? Dincolo de premii, de articole critice, de festivaluri, filmul trebuie să existe în sala de cinema, nu acasă (era odată o emisiune pe care o numeam Telecinemateca în papuci și halat).
Fac un apel către oamenii de reală condiție artistică implicați în fenomenul cinema-ului românesc să se adune și să dezbată problema sălii de cinema și cum putem recuceri publicul. Nu știu de ce sala de teatru este în permanență plină, chiar și la comediile bulevardiere, iar sala de cinema rămâne goală și singura binecuvântare pe care o poate da celor câțiva spectatori este stingerea luminii. În întuneric, poți să ai sentimentul că împarți bucuria ecranului cu sute de confrați.
Bulevardul cinematografelor, adică acel fost 6 martie și actual Elisabeta, pare bulevardul amurgului (asta ca să citez un film celebru). Astăzi vezi tot felul de magazinașe cu busturi de plastic pe care sunt aplicate sutiene, buticuri pentru grași și grăsuți, pantofi, genți și tot felul de afișe cu cântăreți străini, majoritatea septuagenari, veniți să concerteze la Sala Palatului care a devenit o sală a geriatriei artistice. Te duci la Bob Dylan și nu-l vezi pentru că este în contre-jour,te minunezi de vitalitatea lui Adamo și constați că afișul pentru Demis Roussos nu mai are valabilitate pentru că marele cântăret a murit.
Sala de cinema va trebui să însemne sala spectacol, sala întâlnirii cu actori și critici de film, sala în care autorul trebuie să-și prezinte demn opera. Altfel, vom avea ceea ce numeam noi altădată, o producție pe stoc.
Laurentiu Damian


Cuvântul Președintelui UCIN - Doar cu buletinul... nu ajungi nicăieri!

        Nu vreau să scriu o cronică despre recentul film al colegului meu, regizorul Serban Marinescu, "Doar cu buletinul la Paris". Mai degrabă aș scrie despre o generație și despre un regizor care a ales "singurătatea alergătorului de cursă lungă", fiindcă el a realizat primul că nu are alături o generație. După 1980 ar fi fost posibilă o generație care trebuia să vină firesc după regizorii aparținând generației '70, nume de referință precum Dan Pița, Mircea Veroiu, Alexandru Tatos, Mircea Daneliuc, Iosif Demian, Dinu Tănase, Stere Gulea. N-a fost să fie! Politica vremurilor și politica unora dintre acești cineaști a stopat această posibilă generație din care doar unul singur a reușit să realizeze un film de lung metraj.

Debutul lui Serban în 1984 cu "Moara lui Califar" a însemnat în epoca un eveniment. Era o tentativa de realism magic, aproape absenta în filmul românesc. A urmat "Domnisoara Aurica", "Cei ce platesc cu viata", filme importante cu dramaturgie solida, cu personaje bine conturate, cu un stil sobru iar Serban propunea de fiecare data nu doar un film - poveste ci si un film - spectacol. Îmi amintesc ca ne uitam cu uimire (nu era invidie era doar uimire) la decorul filmului "Domnisoara Aurica", o mahala întreaga pe unde mai trecea si un tramvai. Ca sa nu mai spun ca în acel film Marga Barbu a facut poate cel mai important rol din cariera sa.
Au venit anii '90 si din nou am fi putut avea un val cinematografic. De data asta existau si filme: "Ramânerea", "E pericoloso sporgersi", "Polul Sud", "Înnebunesc si-mi pare rau", "Vara scurta", "Timpul liber". Valul s-a stins repede si doar doi cineasti au continuat sa faca film. E mult mai greu sa faci film când nu ai stimulul unei generatii. Cei doi care au continuat au fost Serban Marinescu si Nae Caranfil.
Serban propunea în 1993 un film independent si câstiga un pariu pe care unii îl socoteau imposibil, ecranizarea marelui roman "Cel mai iubit dintre pamânteni" al lui Marin Preda, cu actorul devenit fetis pentru Serban, Stefan Iordache. În afara de "Morometii" lui Stere Gulea si de "Cel mai iubit dintre pamânteni" al lui Serban Marinescu, marele prozator nu a avut prea mult noroc cu cinematografia, "Marele singuratic" realizat de Iulian Mihu, fiind mai degraba un eseu în maniera tipica a cineastului care a dat filmului românesc "Viata nu iarta", "Felix si Otilia", "Lumina palida a durerii" si "Flacaul cu o singura bretea". Dupa 2000 apar tendinte estetice, apare o noua generatie de cineasti, filmul românesc renaste, se obtin premii importante la marile festivaluri ale lumii.
Serban Marinescu îsi continua demersul lui cinematografic si treptat filmele sale abordeaza actualitatea si, mai ales "un punct de vedere" ("Magnatul", "Ticalosii"). Pe regizor începe sa-l intereseze nu cum spune, ci ce spune! În recentul film "Doar cu buletinul la Paris" discursul regizoral aproape ca se transforma în strigat, acest discurs nu mai menajeaza pe nimeni, unele personaje traiesc în absurd, minciuna este peste tot, pe strada, în apartamente, la televiziune. Nu mai poti avea încredere în nimeni. Cum sa ai încredere într-un copil al strazii care initial îti da ultimul lui ban, dupa care ajungând în apartamentul tau îti fura toata agoniseala cu care tu speri sa mergi la Paris, asa cum se întâmpla cu profesorul de franceza, interpretat de Mircea Diaconu. Când l-am vazut pe acest mare actor, într-un apartament meschin, salasluind printre teancuri de carti, m-am gândit la un film al lui Istvan Szabo, "Draga Emma, dulce Bobe", laureat la Festivalul de la Berlin în care tranzitia distrugea doua destine: doua profesoare de limba rusa care nu mai aveau niciun rost. Una se va sinucide (Bobe), iar cealalta va ajunge sa vânda ziare în gara. Înainte sa i se puna ziarele în brate Emmei i se face un instructaj: "sa strigi cât poti de tare si sa le vinzi pe toate, altfel nu primesti nimic". Si filmul se termina cu strigatul ei într-o gara aproape pustie, personajul privind în ecran si strigând de fapt la noi spectatorii. Asa cum face si Mircea Diaconu, inutilul profesor de franceza (fiindca acum este la moda, nu-i asa limba engleza) care ne povesteste despre existenta lui ca dascal si despre compromisurile pe care le-a facut ca sa ajunga la Paris. Si sigur el nu va ajunge acolo niciodata.
În dramaturgia propusa de Serban Marinescu si de Denis Dinulescu este un amestec de Baiesu si Mazilu, iar unele scene devin de-a dreptul absurde. Nu este vorba de absurdul ionescian (Eugen Ionesco spunea odata ca practica absurdul cu logica!) este absurdul lui Urmuz de-a dreptul si când spun asta ma refer la scena de la politie. Asa cum la fel de absurda este interpretarea gestului profesorului despre care se crede ca ajungând pe bloc poate va avea si o tentativa de sinucidere. Si vine presa buluc. Si mai vine si un senator. Si se aduna oamenii hamesiti de senzational.
Aproape nicio lumina în acest film. Cartierele ramân în bezna la propriu, iar oamenii ramân în bezna la figurat. Pe aleea din fata blocului se plimba revolutionarul interpretat de Dorel Visan care-si spune odiseea existentei sale, care vorbeste despre Revolutie, despre aspiratie si despre propria-i deziluzie. Alaturi de el, un om care tace (Nicolae Urs). Asa cum, cred eu, vor tacea si spectatorii dupa vizionarea acestui film. Profesorul de franceza dupa ce-a fost jefuit va pune în borcan în fiecare zi bani ca sa strânga suma necesara sa ajunga la Paris. Noi stim ca el nu va ajunge niciodata, dar ne emotioneaza încapatânarea lui sinonima cu cea a tipografului din "Cei ce platesc cu viata", interpretat de Valentin Uritescu, care mergea zilnic pe jos fara sa ia tramvaiul, economisind câte un leu în fiecare zi si facând socoteala ca dupa zeci de ani, fata lui va avea o zestre. Mi s-a întâmplat o data sa primesc un dar de la actrita Anca Szonyi, care mi-a adus o conserva. Pe conserva erau imagini din Paris, si scria "L'air de Paris". Si mi-a spus: "deschizi conserva foarte aproape de gura si respiri tot aerul care e în ea, fiindca este aer de Paris."
Conserva costa 2 euro. Senzatia de atunci este identica cu senzatia pe care am avut-o acum vizionând filmul lui Serban Marinescu. Poti sa respiri aerul fiindca cu buletinul nu ajungi nicaieri! Serban continua sa alerge într-un maraton imaginar si multi din generatia lui stau pe margine si-l urmaresc. Unii îl urmaresc cu invidie. Eu îl urmaresc cu bucurie!
Laurentiu Damian


26 februarie 2015: Noul apel al Președintelui UCIN

    Cinematograful românesc înseamnă astăzi ceva în lume. Au fost momente și etape când cinematografia națională a obținut importante premii la marile festivaluri ale lumii. Au fost momente în anii 60, a existat o generație 70 cu un remarcabil manifest cinematografic intitulat "Apa ca un bivol negru", au fost debuturi spectaculoase chiar și în anii 80, dar astăzi trăim cu totul altceva: e vorba de o tendință clară pe care un grup de creatori o propun cinema-ului, e vorba de filme care conțin nu doar un subiect incitant, ci și o estetică și poetică proprie. Într-un fel, noul cinema românesc cu regizori astăzi maturi a readus cultura filmică în detrimentul divertismentului.

Succesul lui Radu Jude cu filmul "Aferim" (ceea ce în limba română se traduce "Bravo! Foarte bine!") a primit un Urs de Argint la Berlin. Doar din câteva imagini de promovare mi-am dat seama cât efort, câtă muncă și câtă abilitate a producătorului Ada Solomon de a duce la bun sfârșit un proiect care a spart limitele cinema-ului cameral. Vor urma alte filme. Vin la rampă Radu Muntean și Corneliu Porumboiu. Așteptăm Cannes-ul. Marile festivaluri ale lumii ni se par astăzi festivaluri naționale, fiindcă premiile pe care le dă UCIN-ul, UARF-ul sau Fundația GOPO sunt aceleași cu cele oferite de Cannes, Berlin, Locarno, New York etc.
Am spus toate acestea pentru că, în Asociația Autorilor de Film din Uniunea Cineaștilor, nume de referință din filmul românesc nu figurează. Poate este decizia lor sau poate că nimeni nu s-a gândit că forța unei uniuni de creatori stă nu doar în trecutul ei, ci și în prezent și viitor. Sună patetic ceea ce spun acum, dar mă gândesc că alături de Stere Gulea am dat cinematografului cele mai reprezentative nume de astăzi. Nu știu cât a contat pedagogia noastră, dar știu că amândoi le-am oferit libertatea de a lucra, libertatea de a risca și chiar libertatea de a greși și de a o lua de la capăt cu un proiect. E mult? E puțin? Doar ei, creatorii de astăzi pot să o spună.
Apelul meu către elita filmului românesc de astăzi este să vină în Asociația Autorilor din UCIN. Prin prezența lor o uniune cu o tradiție de peste 50 de ani ar căpăta strălucire. Tot prin prezența lor cuvântul cineastului ar căpăta greutate. Ceea ce spun acum nu este din nevoia de a aduna într-o structură nume și de a cere avantaje invocând aceste nume. Eu cred că, tinerii cineaști de astăzi trebuie să înțeleagă că gestul lor de a veni alături de alți confrați este onorant în primul rând pentru ei. Există culturi unde sfatul bătrânilor este esențial. Există, de asemenea, culturi care își ascund bătrânii. Le este chiar rușine cu ei. Am socotit întotdeauna că cineastul nu are vârstă, fiindcă artistul nu are vârstă. Există doar etape în care poate că se pierde entuziasmul și la o privire atentă constați că poate nu ai făcut ce trebuia. Valoarea operelor o va decide timpul și nu articole de conjunctură sau aprecieri de castă.
În speranța că acest apel va fi citit și, de ce nu, gândit, eu vă mulțumesc.
Prof.univ.dr Laurențiu Damian
Președinte UCIN


Apelul presedintelui UCIN, Laurentiu Damian - cu ocazia alegerii - martie 2013

    Dragi cineasti.
Faptul ca am fost ales presedinte al Uniunii Cineastilor din Romania ma onoreaza si sper, la randul meu, sa onorez acest mandat. Anul acesta implinim 50 de ani. Nu este doar un moment aniversar , este un prilej sa ne amintim ca acum 50 de ani cineasti si oameni de cultura de prestigiu au semnat un document prin care a luat nastere Asociatia Cineastilor (ACIN). Printre ei: Victor Iliu, Ion Popescu Gopo, Titus Popovici, Iulian Mihu, Manole Marcus, Mirel Iliesiu, Doru Segall, Dumitru Carabat, Titus Mesaros, Mihai Iacob si multi altii....

Aceasta asociatie a aparat drepturile cineastilor. Uniunea Cineastilor care s-a format in 1990 pornind de la structura ACIN a aparat nu numai drepturile cineastilor ci si demnitatea lor. Astazi, filmul romanesc este respectat in lume la fel cum a fost respectat si in anii 60, 70, 80...Multe generatii de cineasti au creat filme de referinta distinse cu mari premii nationale si internationale. Astazi Uniunea noastra cuprinde mari personalitati, creatori, realizatori, oameni care si-au legat destinul de arta filmului. Ei trebuie respectati si rasplatiti pentru efortul lor. Iar cei care nu mai sunt printre noi trebuie omagiati pentru valoarea operei lasate mostenire. La inceput de mandat as vrea sa fac un apel catre toti cineastii: As vrea ca toti cineastii sa revina in uniunea lor. Ea a fost a lor tot timpul. Si ii asteapta."Numai impreuna vom reusi" nu este doar un slogan folosit in lumea politica, este un adevar si o necesitate pentru noi. Valoarea unui film se certifica in timp si nu este data de varsta autorului. "Noul val romanesc", un miracol realizat de cativa cineasti tineri nu s-a nascut pe un teren arid. Profesorii lor sunt in Uniunea Cineastilor si ii asteapta. Si maestrii au de invatat de la fostii discipoli. Numai alaturi de voi eu voi putea reprezenta o "voce" in apararea si promovarea filmului romanesc. In apararea demnitatii cineastului roman.
Va multumesc,
Prof.univ.dr Laurențiu Damian
Președinte UCIN